Întrebându-te de ce, te rătăceşti de esenţa vieţii.

De ce-i aşa de rău să fii un oarecare ?
De ce au femeile păr pe picioare ?
De ce mereu iubirea doare ?
De ce au bărbaţii sfârcuri ?
(De mult îmi pun această întrebare)
De ce nu e totul aşa cum pare ?
De ce-i aşa de greu să te bucuri ?
(Am fost poet accidental)

Uneori, e uşor să te bucuri. Când eram mic, eram fascinat de foc, admiram flacăra de la aragaz sau mă uitam la filamentul aprins al becului printr-o bucată de sticlă murdară ca hipnotizat (sau ca gâzele).

Acum câţiva ani buni, după o discuţie despre uşurinţa asta de a te bucura de viaţă şi un pic de filosofie pornită de la ipoteza că dacă nu ne bucurăm de ea, nu prea are sens să o trăim, am pornit spre casă călcând zăpada şi privind fulgii care se aşezau şi reflectau sclipici de lumină, apoi în urmă la urmele de paşi, şi totul mi se părea aşa de minunat (nu, nu eram drogat) şi îmi aminteam de ceea ce simţeam în momente asemănătoare când eram şi mai mic.

Ce minune că eşti… ce mirare că sunt!

E uşor să urăsc viaţa. E uşor şi să o iubesc în acelaşi timp. Dar e la fel de uşor să mă rătăcesc de toată armonia. Şi atunci, în haos, în întuneric, în singurătate, printre demoni, implor să fiu iertat că am uitat esenţialul cu o teamă de parcă viaţa nu mi-ar aminti oricum din când în când… nu scap pentru că şi ea mă iubeşte şi mă urăşte, pentru că mă desfată şi mă răneşte, dar ea nu mă uită.

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Like Be the first one who likes this post!