Prietenii mei îmi spun să-mi caut o iubită, că asta ar fi soluţia la problemele mele. Societatea modernă sprijină suprimarea instinctelor, teoretic, şi mereu mă plâng de imposibilitatea asta a situaţiei omului. Dar în cazul ăsta, nu mă plâng. Pentru că tocmai că suntem oameni şi libertatea noastră e îngrădită. Da, putem să zburdăm pe câmpii şi să dansăm de fericire când este cazul, şi apoi să ne ducem înapoi la muncă a doua zi.

Dar suntem tot sclavii propriei noastre condiţii, suntem tot ca nişte animale captive pentru că suntem captivii regulilor propriei noastre societăţi, trăim o viaţă artificială. Dacă nu ştiţi cum trăiesc animalele în captivitate, vă spun eu: duc o viaţă mai scurtă, cu mai puţină libertate de mişcare, cu mai puţină poftă de mâncare, se freacă de gratii sau dacă se înmulţesc, progeniturile lor nu supravieţuiesc mult – suntem reduşi, limitaţi şi bolnavi. Adică, e evident, şi dau un exemplu pentru că îmi imaginez că nu ma exprim destul de clar: aţi văzut vreodată un animal sinucigaş, sau unul obez, sau care să stea degeaba sau care să-şi facă rău singur? Da, dar sunt doar cazuri rare, animale bolnave.

Nu neg că societatea reprezintă evoluţia noastră şi are poate la fel de multe aspecte pozitive, care ne diferenţiază de animale, adică cultura, comunicarea, educaţia, dar se pare că pe orice plan, fiecare pas pe care îl face societatea (chiar şi industrial), are efecte secundare negative. Am inventat calculatoarele personale şi Internetul, dar suntem destul de pregătiţi să facem faţă acestei schimbări? La fel ca roboţii ăia din filme, inteligenţe artificiale care ne cuceresc, propriile noastre invenţii ne depăşesc, nu ne gândim şi la responsabilităţi. Cum am făcut şi cu bomba atomică, facem şi cu vieţile noastre personale/sociale – luăm măsuri fără să ne gândim dacă putem face faţă responsabilităţilor care vin odată cu efectele secundare.

Aşa că nu, nu vreau să-mi încerc norocul cu toate potenţialele partenere care-mi ies în cale (altfel aş fi fost cu gagica aia răpănoasă, sau cu aia care citea o carte ornitologică în timpul liber în loc de beletristică)… nu vreau să mă grăbesc, pentru că cel mai important lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu cu jumătatea mea, (de fapt asta vine pe locul doi ca importanţă, pentru că ne-am despărţit) perioada cea mai bună din viaţa mea, în care am descoperit sensul vieţii, m-am înţeles şi m-am acceptat în fine pentru că cineva mă înţelegea şi mă completa, şi vreau să pot trăi din nou lucrurile astea, dar nu mai pot fi la fel de prost încât să mă îndrăgostesc atât de repede.

De ce nu mă grăbesc, şi de ce vreau să fiu îndrăgostit? Pentru că abia atunci mă simt eu însumi – sunt eu numai când sunt îndrăgostit. Dacă aş trece prin nu-ştiu-câte tentative de relaţii amoroase, mi-e teamă că aş uita sau m-aş sătura de eros, mi-e foarte teamă că aş pierde orice speranţă să mai fiu fericit (şi cum nu poţi fi fericit de unul singur, voi face tot posibilul să o fac fericită).

Ştiu că epoca modernă e mai puţin sentimentală, dar eu nu pot şi nu vreau să fiu altfel, şi epoca asta e fulgerătoare şi a apărut tam-nesam. Mă simt aiurea când prietenii de sex masculin mă întreabă dacă am o parteneră. Mă simt aiurea când persoanele de sex feminin cu care comunic se grăbesc să exprime nişte sentimente care sunt foarte slab conturate. Încă un motiv să mă simt bătrân şi nelalocul meu. Ştiu că pot fi contra-argumentat cu versurile “sometimes we need to be alive”…

Like Be the first one who likes this post!