Nu stiu ce e aia o zi de luni „normală”. Ce înseamnă asta? Că nimic ieşit din comun nu s-a întâmplat în ziua aceea? De ce e normal să îţi doreşti să pleci acasă? De ce avem tendinţa să fugim de ceea ce ştim că trebuie să facem? Probabil că tocmai de aceea, pentru că trebuie…
În plus, întotdeauna e mai uşor să nu-ţi îndeplineşti obligaţiile. E şi „normal” ca atunci când vine timpul pentru lecţia la fizică, să n-ai chef. De-odată, când ceva trebuie făcut, devine mai puţin dezirabil.
Mama îmi zicea de exemplu odată, în bucătărie, când o ajutam la tăiat nu-ştiu-ce felii „De ce nu faci şi tu treaba asta cu zâmbetul pe buze?”. A zis-o mai mult ca să mă cicălească probabil, şi am rânjit forţat tot în glumă, dar chiar aşa, îmi displăcea de fapt ce făceam? De ce nu o făceam mai bucuros? Însă cred că aici se aplică psihologia inversă, pentru că şi reversul e valabil: când obligaţia dispare, uneori ţi-e dor de ocupaţia respectivă, ţi-e dor de o lecţie de fizică…
Ce sens are frica de inevitabil? Dacă nu eşti ascultat la tablă la ora asta de mate, ai speranţa că poate data viitoare se va schimba ceva, dar ştii şi tu că de fapt mai degrabă doar te amăgeşti.
Tot normală e şi nevoia de diversitate. La urma urmei, ce e normalul, decât rutină, lucruri cu care ne-am obişnuit zi de zi. Aşa sunt eu. Poate are la fel de mult sens să faci parte din normal, să te îmbraci la modă, dar pentru mine normală a fost – de când am început să gândesc pe cont propriu – tendinţa de a ieşi din comun, pur şi simplu de a face lucrurile diferit (sau poate e doar psihologia inversa de vină din nou), şi mi-ar fi greu să-mi concep viitorul ca pe o înşiruire normală de evenimente.
Ca şi în cazul orei de matematică, nu-ţi poţi trăi viaţa cu speranţa că poate data viitoare, ceva se va schimba. Poate va avea loc ceva extraordinar, ieşit din comun, care să te elibereze de monotonie. Poate va face cineva ceva… Nu. Tu eşti cel care te poţi impresiona. Tu îţi poţi transforma prezentul. Asta înseamnă să trăieşti. Uşor de zis!
Sau uite că e posibil, e posibil să exişti aşa, fără să trăieşti. Şi mergi la serviciu zilnic cu cravata la gât, între timp fiindu-ţi uitate visele şi planurile în ceaţă.
În răspuns la: Normal că… (Subsemnata)
